Evenimente
Asociația Ortopraxia vă invită joi, 3 aprilie 2025, ora 15.00, la o masă rotundă cu tema ” Fiinţă şi nefiinţă în filosofia ortodoxă”, având invitat pe Dr. Marius ANDREESCU, cercetător științific la Institutul de Cercetări Juridice Academician Andrei Rădulescu al Academiei Române.
Ființa este un concept din filosofia greacă și apoi întâlnit în întreaga filosofie europeană până în prezent desemnând realitatea absolută sau ceea ce rămâne neschimbat în manifestările realității fenomenale, ceea ce este dincolo de aparențele sensibile, căutarea ființei revenind ontologiei. În traducere exactă, ființa înseamnă "ceea ce este", în limba greacă: to on. Concepută ca o realitate inteligibilă și cauză din care emană toate existențele particulare, ființa este asociată cu Dumnezeu – Eu sunt Cel ce sunt!
Fiinţa și existența mai presus de ființa și de existența create sunt proprii lui Dumnezeu. Toată creația, lumea inteligibilă, omul participă în diferite grade la ființă și la existență. Prin urmare ființa și existența create nu sunt suficiente lor înşile, ci își au cauza, temeiul, în actul creator al lui Dumnezeu, care le aduce la ființă și existență din iubirea lui necuprinsă și milostivă, din voia și puterea Sa, prin Fiul Său Logosul întrupat și prin lucrarea Sfântului Duh și le dăruiește ființă și existență.
Ființa în sine nu poate fi cunoscută și nici ființa omului, a lucrurilor, a oricărui existent. Pentru cunoașterea umană și experiența umană de ori ce fel ființa rămâne un mister. Mai mult, omul este liber să accepte să ființeze în ne-ființa construită de el, să accepte ispita neantului. Nici în acest caz existența omului nu este total lipsită de ființă. Fără ființă, ontologic vorbind, existența nu este.
Ne-ființa în sens ontologic nu există și nu are ipostas. Moartea nu este căderea în ne-ființă, ci numai o trecere de la viața finită și de la precaritățile existențiale în lumea imanentă, la viața desăvârșită transcendentă, dar numai pentru aceia care cred și mărturisesc pe Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu și Mântuitor, sau la o veşnicie nefericită (osândă, iad) pentru aceia ce nu pot iubi.
Iadul, așa cum rezultă din Sfânta Evanghelie și cum spun Sfinții Părinți, nu a fost creat de Dumnezeu, prin urmare nu are ființă. Cu toate acestea iadul există și nu este ne-ființa. Este starea existențială veșnică, în eshatologie, a celor care ființează fără ființă, care și-au pierdut sufletul, dar nu și nemurirea, a celor care devin umbre, pentru că prin propria voință liberă, în viața iminentă l-au refuzat pe Dumnezeu și mântuirea Sa, au ales să viețuiescă în egoism, în păcate și s-au închinat idolilor vremurilor noastre. Suferința celor din iad este inexprimabilă, pentru că simt intens patimile în care au trăit în această viață, dar nu le mai pot satisface. Iadul este suferința celor care nu mai pot iubi", cum spune Dostoievski. Cei din iadul veșnic nu pot să mai facă nimic pentru mântuirea lor. Dumnezeu, în necuprinsa Sa iubire nu-i părăsește nici pe aceștia. Astfel că, pentru rugăciunile Bisericii de pe pământ, ale dreptcredincioșilor, până la Judecata universală, Dumnezeu, din necuprinsa Sa iubire, milă, voie și putere poate să-i scoată și pe cei din iad din chipurile veșnice ale fiintarii fără ființă, să-i readucă la viața fericită în eshatologie.
Ne-ființa, nimicul, nu are realitate în sens ontologic, dar poate fi concepută, gândită chiar, în sens filosofic. Există chiar și o ispită a neantului pentru omul secularizat și ateu, pentru omul căzut din dreapta credință.
Permanența sistemelor existențiale în dialectica mișcării și transformării lor este dată de ființa creată care nu se pierde și nu poate fi distrusă, nu cade în neant, deoarece este participantă la existența originară, transcendentă, dumnezeiască. Întruchipările ființei create, firea lucrurilor, viața, umanitatea sunt permanente în existența imanentă, în procesul dialectic al existenței și non-existenței specific mișcării și transformărilor. Lumea aceasta este finită. Sfârșitul actualei forme a existenței imanente se va produce la sfârșitul veacurilor, la a doua venirea a lui Hristos, care va marca sfârșitul timpului imanent, transfigurarea și spiritualizarea lumii create în existența veșnică. De aceea, ființa creată și întruchipările au ca și fapt contradictoriu non-existența, dar nu în ceea ce sunt în ființa creată.
În concepția noastră pe care o propunem ca temă pentru o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii, nonexistența in lumea imanentă (nu transcendentă) nu înseamnă neantul, nimicul absolut, neființa, care evident nu au statut ontologic. Spre deosebire de Aristotel, noi nu reducem non-existența numai la o funcție semantică sau logică, nu înseamnă numai negație. De aceea, noi considerăm că nonexistența în lumea imanentă are statut ontologic și reprezintă caracterul finit existențial al oricărei individualități sau universalități existențiale.
Fiecare sistem al existenței imanente trebuie să treacă în non-existență. Tot ce ființează, fiecare sistem cuprinde în sine non-existenta. Aceasta nu este nimicul, neantul care nu pot exista ontologic pentru că nu au ființă, nefăcând parte din creația lui Dumnezeu.
Harta site
www.agaton.ro
