Asociația Ortopraxia vă invită joi, 3 aprilie 2025, ora 15.00, la o masă rotundă cu tema ” Fiinţă şi nefiinţă în filosofia ortodoxă”, având invitat pe Dr. Marius ANDREESCU, cercetător științific la Institutul de Cercetări Juridice Academician Andrei Rădulescu al Academiei Române. 

       Ființa este un concept din filosofia greacă  și apoi întâlnit în întreaga filosofie europeană până în prezent  desemnând realitatea absolută sau ceea ce rămâne neschimbat în manifestările realității fenomenale, ceea ce este dincolo de aparențele sensibile, căutarea ființei revenind ontologiei. În traducere exactă, ființa  înseamnă "ceea ce este", în limba greacă: to on. Concepută ca o realitate inteligibilă și cauză din care emană toate existențele particulare, ființa este asociată cu Dumnezeu – Eu sunt Cel ce sunt!

       Fiinţa și existența mai presus de ființa și de existența create sunt proprii lui Dumnezeu. Toată creația, lumea inteligibilă, omul participă în diferite grade la ființă și la existență. Prin urmare ființa și existența create nu sunt suficiente lor înşile, ci își au cauza, temeiul, în actul creator al lui Dumnezeu, care le aduce la ființă și existență din iubirea lui necuprinsă și milostivă, din voia și puterea Sa, prin Fiul Său Logosul întrupat și prin lucrarea Sfântului Duh și le dăruiește ființă și existență.

         Ființa în sine nu poate fi cunoscută și nici ființa omului, a lucrurilor, a oricărui existent. Pentru cunoașterea umană și experiența umană de ori ce fel ființa rămâne un mister. Mai mult, omul este liber să accepte să ființeze în ne-ființa construită de el, să accepte ispita neantului. Nici în acest caz existența omului nu este total lipsită de ființă. Fără ființă, ontologic vorbind, existența nu este.  

       Ne-ființa în sens ontologic nu există și nu are ipostas. Moartea nu este căderea în ne-ființă, ci numai o trecere de la viața finită și de la precaritățile existențiale în lumea imanentă, la viața desăvârșită transcendentă, dar numai pentru aceia care cred și mărturisesc pe Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu și Mântuitor, sau la o veşnicie nefericită (osândă, iad) pentru aceia ce nu pot iubi.
        Iadul, așa cum rezultă din Sfânta Evanghelie și cum spun Sfinții Părinți, nu a fost creat de Dumnezeu,  prin urmare nu are ființă. Cu toate acestea iadul există și nu este ne-ființa. Este starea existențială veșnică, în eshatologie, a celor care ființează fără ființă, care și-au pierdut sufletul, dar nu și nemurirea, a celor care devin umbre, pentru că prin propria voință liberă, în viața iminentă l-au refuzat pe Dumnezeu și mântuirea Sa, au ales să viețuiescă în egoism, în păcate și s-au închinat idolilor  vremurilor noastre. Suferința celor din iad este inexprimabilă, pentru că simt intens patimile în care au trăit în această viață, dar nu le mai pot satisface.          Iadul este suferința celor care nu mai pot iubi", cum spune Dostoievski. Cei din iadul veșnic nu pot să mai facă nimic pentru mântuirea lor. Dumnezeu, în necuprinsa Sa iubire nu-i părăsește nici pe aceștia.  Astfel că, pentru rugăciunile Bisericii de pe pământ, ale dreptcredincioșilor, până la Judecata universală, Dumnezeu, din necuprinsa Sa iubire, milă, voie și putere poate să-i scoată și pe cei din iad din chipurile veșnice ale fiintarii fără ființă, să-i readucă la viața fericită în eshatologie.

         Ne-ființa, nimicul, nu are realitate în sens ontologic, dar poate fi concepută, gândită chiar, în sens filosofic. Există chiar și o ispită a neantului pentru omul secularizat și ateu, pentru omul căzut din dreapta credință.

         Permanența sistemelor existențiale în dialectica mișcării și transformării lor este dată de  ființa creată care nu se pierde și nu poate fi distrusă, nu cade în neant, deoarece este participantă la existența originară, transcendentă, dumnezeiască. Întruchipările ființei create, firea lucrurilor, viața, umanitatea sunt permanente în existența imanentă, în procesul dialectic al existenței și non-existenței specific mișcării și transformărilor. Lumea  aceasta este finită. Sfârșitul actualei forme a existenței imanente se va produce la sfârșitul veacurilor, la a doua venirea a lui Hristos, care va marca sfârșitul timpului imanent, transfigurarea și spiritualizarea lumii create în existența veșnică. De aceea, ființa creată și întruchipările au ca și fapt contradictoriu non-existența, dar nu în ceea ce sunt în ființa creată.   

         În concepția noastră pe care o propunem ca temă pentru o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii, nonexistența in lumea imanentă (nu transcendentă) nu înseamnă neantul, nimicul absolut, neființa, care evident nu au statut ontologic. Spre deosebire de Aristotel, noi nu reducem non-existența numai la o funcție semantică sau logică, nu înseamnă numai negație. De aceea, noi considerăm că nonexistența  în lumea imanentă are statut ontologic și reprezintă caracterul finit existențial al oricărei individualități sau universalități existențiale.

       Fiecare sistem al existenței imanente trebuie să treacă în non-existență. Tot ce ființează, fiecare sistem cuprinde în sine non-existenta. Aceasta nu este nimicul, neantul care nu pot exista ontologic pentru că nu au ființă, nefăcând parte din creația lui Dumnezeu.

Citeste mai mult

Asociația Ortopraxia vă invită marți, 26 noiembrie 2024, ora 15.30, la o masă rotundă cu tema ” Viața de după viață. Eshatologia”, având invitat pe Dr. Marius ANDREESCU, cercetător științific la Institutul de Cercetări Juridice Academician Andrei Rădulescu al Academiei Române. 

Credința și concepțiile privind viața de după moarte, transfigurarea timpului și a existenței finite în existența eternă sunt prezente în mai toate religiile lumii în diferite forme. Dincolo de diversitatea acestor credințe și concepții este faptul conștiinței omului că viața nu se termină în această lume odată cu moartea, ci continuă în existența transcendentă, ca și viață veșnică, spirituală, statornică, lipsită de precaritățile, transformările și finitudinea existenței imanente. Această viață de după viață poate să fie fericită etern, sau nefericită etern după comportamentul și faptele omului în această lume.

 Eshatologia este în planul cunoașterii o categorie existențială ce corespunde realității existenței veșnice, transcendente, o altă dimensiune a existenței create de Dumnezeu.

 Escatologia individuală derivă din doctrina imortalității personale sau, cel puțin, din ideea supraviețuirii într-o formă oarecare după moartea fizică și urmărește să lămurească condiția temporară sau eternă a sufletului fiecărui individ în parte și modul în care după moarte această condiție depinde de viața prezentă.

 Escatologia universală are ca obiect ultimele evenimente ale istoriei omenirii, destinul final al genului uman, numit în mod curent "sfârșitul lumii", precum și evenimente presupuse sau acceptate de diversele religii, ca învierea și judecata universală.

 Până la Hristos, în istoria lumii conștiința nemuririi și a vieții veșnice s-a manifestat în diferite concepții religioase ce păstrau numai această conștiință sădită în om de Dumnezeu de la creația sa, dar fără o reprezentare care să corespunde adevărului, realității existenței în eshatologie. Totuși, nici una dintre concepțiile religioase și filosofice despre existența eshatologică a omului și a întregii creații, despre sufletul nemuritor al omului și despre viața veșnică nu exprimă întregul adevăr al vieții de după viață, adevărul privind existența eshatologică. Aceasta pentru că finitudinea existențială a omului în această lume implică și limitele rațiunii și capacității sale de cunoaștere. Cu puterea propriei sale sensibilități și rațiuni omul nu poate cunoaște realitatea lumii transcendente, eshatologice, a nemuririi sufletului și a vieții veșnice.

 Adevărul despre realitatea veacului ce va să vină, despre existența eshatologică transcendentă, nemurirea sufletului și viața veșnică este conferit nouă prin revelația supranaturală a Întrupării, Jertfei pe Cruce și Învierii Mântuitorului prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos în lumea imanentă și finită, a existenței create.

 În expunerea noastră vom aprofunda aceste aspecte. 

Citeste mai mult

Asociatia Ortopraxia și Asociatia Răscumpărări de Gând vă invită joi 7 noiembrie 2024, ora 15.30 la lansarea cărții „Limba lui Hristos”, având invitat pe autorul cărții, Adrian Lesenciuc, președintele Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov. Locul: Asociația Ortopraxia, Făgăraș, str. Sf. C.Brâncoveanu 42. 

Considerații pe seama romanului vor prezenta:

      Prof. Adriana GAVRILĂ
      Prof. Viorica BICA
      Părintele Constantin TAFLAN

Moderator: Părintele Ciprian Bîlbă

O poveste despre limba lui Hristos care ne poarta din primul deceniu crestin pana in luptele din Orientul secolului XXI.

Există un loc unde se vorbeste limba lui Hirstos, nu departe de Drumul Damascului, la o abatere de cativa kilometri, in muntii Antiliban. Locul se numeste Maaloula si inseamna "poarta" in aramaica occidentala. Acolo s-a retras, urmarita de soldatii romani, Sfanta Tecla, prima ucenica a Apostolului Pavel si prima mucenita a crestinatatii. Pe acelasi drum urmeaza sa paseasca, aproape doua mii de ani mai tarziu si fara sa cunoasca povestea intemeierii locului, un arab crestin din nordul Libanului, izgonit din tara sa. Arabul ajunge pe Drumul Damascului in plin razboi civil sirian, dupa ce si-a risipit averea pentru a cumpara demnitati in tara de adoptie.

Romanul Limba lui Hristos e povestea revelarii intamplatoare a faptelor din primul deceniu crestin, in contextul unor intamplari petrecute intre 1975 si 2013, dintr-un Orient la fel de incert ca acela din Antichitate si la fel de volatil ca parfumurile Arabiei. O ultima cruciada interioara este dusa pe teritoriul fluid al Orientului… Pr. Constantin Necula

Nota distopica din romanele mele are legatura cu dorinta de a avertiza asupra formelor de alunecare subtila. Daca istoria mare ar fi ascultat fictiunea, ar fi fost mai atenta la personajele politice care aplica tehnica piciorului in prag. O lectura a romanului Noi al lui Evgheni Zamiatin, din 1920, ne-ar fi tinut departe de escaladarea hitlerista. Ar fi existat vocile opozitiei care sa opreasca mai devreme intentia de macel sau chiar Holocaustul insusi. Asta face distopia: stopeaza alunecarile societatii in mainile unor indivizi cu porniri dictatoriale, care sacrifica totul pentru propria putere si pentru propria statuie. Nu lumea este distopica, ci fictiunea care avertizeaza, care isi castiga astfel rolul social. - Adrian Lesenciuc

Citeste mai mult

Asociația Ortopraxia și Asociația Răscumpărări de Gând vă invită marți 15 octombrie 2024, ora 15.30, la o masă rotundă cu tema „Ființa și existența Concepții religioase și filosofice” având ca invitat pe Dr. Marius Andreescu, Cercetător științific la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române. Întâlnirea va avea loc la Asociația Ortopraxia, Făgăraș, str. Pe Vale nr. 10, ora 15.30. 

Ființa în sine nu poate fi cunoscută și nici ființa omului, a lucrurilor, a oricărui existent. Pentru cunoașterea umană și experiența umană de ori ce fel, ființa rămâne un mister. Dar omul are sădit în sine ca dar dumnezeiesc un sentiment și o trăire a ființei: deși necunoscută, ea poate fi gândită și exprimată conferindu-i-se sensuri și semnificații. Omul poate gândi și exprima ființa chiar și în dualitatea ei, prin conceptul ne-ființei, al neantului, fără a se pune problema realității ontologice a acestora. Mai mult, omul este liber să accepte să ființeze în ne-ființa construită de el, să accepte ispita neantului. Nici în acest caz existența omului nu este total lipsită de ființă. Fără ființă, ontologic vorbind existența nu este!

     Ființa și existența necreate. Ființa lui Dumnezeu. Sfânta Treime unică în Ființă și întreită în persoane. În Dumnezeu ființa și existența coincid și sunt mai presus de ființa și existența pe care noi putem să le gândim. Ființa Dumnezeiască și existența lui Dumnezeu sunt mai presus de ființă și de existență. De aceea, noi oamenii, avem sentimentul și trăirea dumnezeirii, putem gândi misterul mai presus de mister al Ființei și Existenței Sfintei Treimi, dar nu putem cunoaște nimic și nici exprima acest mister.

     Ființa și existența create. Ființa creată este altceva și mai mult decât existența creată. Existența cuprinde ființa dar ființa este adâncul și temeiul existenței. Întruchipări ale ființei create : Rațiunile plasticizate ale existenței ca universal și in fiecare existent ca individual; Iubirea; Viața; Sufletul; Firea omului, firea vietăților și firea lucrurilor; Conștiința; Libertatea; Mediul: ideile, specia, valorile, virtuțile (prietenia).

     Existența creată are dimensiunea universalului, nu numai a individualului sau ale determinațiilor acestuia. De aceea există și omul poate să gândească și ființa istoriei, a unei națiuni sau popor, ființa universului creat. Aceste modalități de existență a ființei create trebuie analizate, la nivel conceptual, pentru că ce este ființa creată în esența ei omul nu va putea ști niciodată.

     Existența creată cuprinde:

a) lumea sensibilă finită, supusă determinismului material și temporal, finite în imanență, dar spiritualizată în transcendență. Aceasta formează sfera realității obiective pe care omul o poate cunoaște și folosi în anumite limite și,

b) Lumea inteligibilă creată, a îngerilor, a ființelor spirituale fără trup. Există în afara determinismului spațial și temporar, are un început, dar nu are o limită temporară de existență.

   În prelegerea noastră și în dialogul pe care îl propunem vom aprofunda aceste aspecte, cu referire la teologia ortodoxă, la marile religii și concepții filosofice.

Citeste mai mult

Librăria Fereastra Sâmbetei (Asociația Ortopraxia) vă invită marți, 2 iulie 2024, ora 15.30, la o masă rotundă cu tema ”De la legea și harul lui Dumnezeu la normativismul juridic”, având ca invitat pe Prof. univ. dr. Marius Andreescu

Dumnezeu a creat existența văzută și nevăzută și o dată cu ea și legile sale. Legile create de Dumnezeu sunt cele ale naturii materiale, legile lumii nevăzute și legile existenței omului. Întrebările pe care și le pune conștiința sunt o taină. Natura și legile ei implacabile sunt o minune. Din toate părțile enigmele ne împresoară și tabără asupră-ne, neîntrerupt și mai persistent decât razele cosmice spune Nicolae Steinhardt. Prin urmare legile lumii sunt create de Dumnezeu, nu sunt rezultatul unei evoluții naturale și a unui determinism exclusiv natural. Nici o teorie științifică nu a putut infirma acest adevăr, după cum nici o astfel de teorie nu poate demonstra că natura și legile sale își au cauza în ele însele.

     Legile care stau la baza fenomenelor din univers nu pot fi întâmplătoare, fiindcă întâmplarea nu realizează ordine. Mișcarea și ordinea materiei presupun neapărat existența unei Forțe nemijlocite. Viața pe pământ nu putem admite că a apărut din materie moartă. Căci viața nu se poate naște decât din viață, sămânța din sămânță, pentru că moartea nu poate naște viață, nimeni nu poate da ce nu are. Deci, din contemplarea, cercetarea și observarea naturii – rațiunea, logica, trage concluzia existenței lui Dumnezeu.Tot ce privim și vedem desfășurându-se în sânul naturii înconjurătoare ne spune că există Dumnezeu ne spune arhimandritul Serafim Man.

   Legile naturii determină existența, armonia, echilibrul și evoluția universului. Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat (principiul antropic). Omul este înzestrat cu rațiune și posibilitatea de a cunoaște legile naturii până la o anumită limită.

     Legile lui Dumnezeu pentru om sunt poruncile Sale pe care le-a făcut cunoscute în Vechiul și Noul Testament. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt ca legile naturale, implacabile repetitive, ci sunt legi ale harului, libertății și iubirii. Pentru că n-ați primit iarăși un duh al robiei, spre temere, ci ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!( Romani, 8,15)

       Există și normativism social, moral și juridic, create de om. Determinismul și normativismul social se află, dacă nu în contradicție, cel puțin într-o relație contrarie cu libertatea omului. Libertatea este constitutivă pentru persoana umană. Omul a fost creat de Dumnezeu ca ființă liberă și conștient de libertatea sa. Esența determinismului social și a normativismului social o formează necesitatea cauzală și a imperativului normativ. Libertatea socială a omului poate fi astfel condiționată, restrânsă sau uneori chiar abolită. 

     În expunerea noastră vom dezvolta aceste aspecte și ne vom apleca asupra relației dintre legile Creatorului și respectiv legile create de om, asupra noțiunilor de valoare și valorizare.

Citeste mai mult

Librăria Fereastra Sâmbetei vă invită marți, 25 iunie, ora 15.30, la o masă rotundă cu tema „Disciplină sau permisivitate excesivă în creșterea copiilor?” având ca invitat pe Conf. univ. dr. ing. Andrei Drăgulinescu

Ce înseamnă disciplina? Cu siguranță, niciuna dintre două extreme: nici să țipi tot timpul la copil și să îi vădești tot timpul greșelile (fără să fii ferm – și până la urmă copilul tot face ceea ce vrea), nici să îl pedepsești sau să îl lovești la cea mai mică abatere. O adevărată disciplină, arăta un psihiatru contemporan, este „disciplina afectuoasă”. Copilul știe atât că părinții îi impun anumite limite de la care nu fac rabat, cât și faptul că este iubit. Un copil care simte că este iubit de părinții lui și căruia, totodată, părinții îi cizelează caracterul, mintea și voința, este un copil disciplinat și va fi un adult echilibrat, împlinit.

         Prezentarea va aborda câteva dintre cele mai importante aspecte privitoare la găsirea unui echilibru în disciplinarea copiilor noștri, presărate cu multe exemple concrete. Se va arăta de ce permisivitatea excesivă a ajuns astăzi la nivelul unei epidemii globale și cum poate fi contracarată. Vom aborda și subiecte delicate precum: pedeapsa – pro și contra; disciplina corporală – benefică sau vătămătoare; constrângere versus libertate de alegere – cât să le permitem copiilor să ia decizii și cât să le impunem noi; cum să reacționăm în fața lacrimilor copilului și la izbucnirile lui de furie; cât să îl ajutăm și câtă independență să îi lăsăm în privința efectuării temelor, a lucrurilor pe care uită să și le ia la școală, a dezordinii, a amânării și întârzierii; cum să atingem calea de mijloc între asprime și răsfăț; în ce măsură ajută amenințările, țipetele, explicațiile, întrebările și recompensele în disciplinarea copilului.

În concluzie, impunerea unei discipline sănătoase nu este ușoară – uneori va părea chiar „foarte obositoare și dificilă”, însă, după cum sublinia un autor contemporan, „este, de departe, cel mai important lucru pe care-l veți face în viața dumneavoastră. Veți avea parte de recompense de durată, iar copiii dumneavoastră vor ajunge, la rândul lor, niște părinți mai buni. Gândiți-vă astfel: creând o familie mai puternică, contribuiți la fericirea nepoților și strănepoților dumneavoastră. Întrerupeți un ciclu care, altminteri, le-ar fi îngreunat viețile. Efectul deciziei dumneavoastră va avea un impact important asupra generațiilor viitoare. Nu aveți de ce să vă simțiți prost. Dimpotrivă, trebuie să vă implicați, dăruind tot ce aveți mai bun. Și trebuie să țineți minte că și copiii dumneavoastră vă vor fi recunoscători toată viața pentru că i-ați iubit într-atât, încât să faceți ceea ce a fost nevoie pentru ei și pentru familia dumneavoastră.”

Citeste mai mult

Librăria Fereastra Sâmbetei (Asociația Ortopraxia) vă invită vineri, 7 iunie 2024, ora 15.30, la o masă rotundă cu tema ”Dumnezeu Creatorul existenței. Scopul creației”, având ca invitat pe Prof. univ. dr. Marius Andreescu.

           Spune Psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui.” Și tot psalmistul spune atât de frumos: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? L-ai micșorat pe el cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el. L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” (Psalmul 8, 4-6)

          După ce mai întâi, Dumnezeu a creat din nimic lumea spirituală, apoi lumea materială, la sfârșit, pentru a încorona opera Sa, l-a creat pe om ,,care participă cu sufletul său la lumea cea dintâi, iar cu corpul la cea de-a doua.“ (Sfântul Macarie). 

„Existența, ființa și afirmația sunt un dat, așa cum sunt un dat adevărul și lumina. Datul nu are nevoie de afirmare, el poate fi eventual negat. Dar nu poate fi negat decât ceea ce există. Întunericul nu există în sine, ci este negarea luminii, minciuna nu există în sine, ci este negarea adevărului, negația nu există în sine, ci este negarea afirmației: tot astfel neființa nu poate exista în sine, ci este negarea ființei. Dar ceea ce este dat este indiscutabil. Astfel, oricum ar fi pusă și argumentată problema neființei, ea nu poate afecta ființa însăși,” , afirmă teologul șo profesorul Geoege Remete

         Dialectica dintre necreat și creat este un element existențial al gândirii teologice ortodoxe. În teologia dogmatică ortodoxă nu există o separație rigidă între cele două dimensiuni existențiale. Existența necreată este prezentă, se manifestă în existența creată, prin energiile divine, aspect teoretizat de către Sfântul Grigorie Palama. Prin urmare, legătura dintre creat și necreat se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, a harului. În lipsa unei astfel de înțelegeri nu s-ar putea concepe raportul dialectic dintre cele două dimensiuni ale existenței și nici sensurile sau semnificațiile spirituale ale creației. Fără lucrarea Duhului Sfânt și mai ales fără întruparea Fiului lui Dumnezeu între necreat și creat ar fi o separație rigidă, rațiunile și sensurile creației nu ar fi.

       Gândirea teologică ortodoxă subliniază adevărul existențial, potrivit căruia nu omul este pentru lume, ci lumea este pentru om, deoarece omul are misiunea de a spiritualiza întreaga existență prin ridicarea sa de la realitățile determinismului temporar la spiritualitatea vieții în Dumnezeu. Parcurgând drumul devenirii pe care sfinții părinți îl marcau prin trei momente existențiale: curățirea, desăvârșirea și iluminarea, omul se transfigurează spiritual pe sine dar și întreg universul.

       În expunerea noastră vom dezvolta aceste idei.

Citeste mai mult

Librăria Fereastra Sâmbetei vă invită sâmbătă, 23 martie 2024, ora 12.30, la o masă rotundă cu tema ”Omul și credința în contextul inteligenței artificiale și a transumanismului”, având ca invitat pe Prof. univ. dr. Marius Andreescu

       Inteligența artificială și ideologia transumanismului, sunt realități contemporane  care propun  o nouă concepție despre om, statutul său social, de  natură a afecta dreapta credința în Dumnezeu, dar și  drepturile și libertățile fundamentale consacrate de constituții și de legi.

      Inteligența artificială (IA) este inteligența mașinilor inteligente, a roboților,  care își percepe mediul și efectuează acțiuni care maximizează șansa de a-și atinge cu succes obiectivele. Este definită ca fiind: „capacitatea unui sistem de a interpreta corect datele externe, de a învăța din astfel de date și de a folosi ceea ce a învățat pentru a-și atinge obiective și sarcini specifice printr-o adaptare flexibilă” (Kaplan Andreas).Riscul existențial cauzat de inteligența artificială puternică (sau generală) este ipoteza conform căreia progresul substanțial în inteligență artificială  (sau generală; prescurtat AGI în engleză) ar putea duce într-o zi la  dispariția omului i sau la o altă catastrofă globală nerecuperabilă.

     În epoca transumanismului, în cadrul acestei ideologii  se vorbește deja de superioritatea inteligenței artificiale față de inteligența omului, de competiția dintre om și mașină, de  necesitatea reglementarii juridice  relațiilor sociale care au ca obiect  inteligența artificială, chiar și de o reglementare unitară juridică a inteligenței naturale a omului și a inteligenței artificiale, considerându-se că ele sunt echivalente  fenomenologic.

       Transumanismul a fost descris de către un opozant declarat ca "cea mai periculoasă idee din lume", în timp ce un susținător contrează spunând că este "mișcarea ce esențializează cele mai îndrăznețe, curajoase, imaginative și idealiste aspirații ale umanității". Unii autori cred că omenirea ar fi deja transumană, deoarece progresul medical din ultimele secole a modificat în mod semnificativ speciile noastre. Componenta filosofică a acestei ideologii examinează implicațiile etice ale extinderii subiectivităților dincolo de specia umană, adică mașina  să fie considerată persoană.

        În prelegerea  noastră vom prezenta conținutul, sensurile și semnificațiile inteligenței artificiale și ale ideologiei transumanismului, prin care statutul social al omului, existența sa sunt subordonate tehnologiei, iar credința în Dumnezeu o iluzie dăunătoare.  În acest context vom insista asupra riscurilor și vulnerabilităților  pe care le prezintă pentru om  noile realități contemporane. Ne vom referi la  mijloacele  juridice de garantare a drepturilor omului și la  reglementări normative privind folosirea inteligenței artificiale în contextul  globalizării mondiale și a proliferării  ideologiei transumanismului.

Citeste mai mult

Librăria Fereastra Sâmbetei vă invită vineri, 15 decembrie 2023, ora 15.00, la o masă rotundă cu tema ”Creație și evoluție. Cum este cu putință ceva nou?”, având ca invitat pe Prof. univ. dr. Marius Andreescu. 

     Originea universului şi a vieţii nu pot fi testate şi observate. Atât creaţionismul cât şi evoluţionismul sunt sisteme de valori bazate pe credinţă în ceea ce priveşte originile universului şi vieţii.

Teoria creației afirmă: la început a fost Dumnezeu şi El a creat totul. Deci pentru a accepta creaţia trebuie să crezi.

Teoria evoluției afirmă: la început nu a fost nimic şi totul a apărut de la sine – din nimic. Deci pentru a accepta evoluţia trebuie să o crezi.

Prin urmare nu există contradicție între religie și știință, dacă dreapta credință ortodoxă este prezentă în știință. În expunerea noastră prezentăm argumente din care să rezulte că dogma creștină a creației nu exclude teoria evoluționismului, iar aceasta din urmă, în concepția oamenilor de știință onești implică actul  creator al lui Dumnezeu.

     În acest context încercăm să răspundem la întrebarea cum este cu putință ceva nou?

’’Nimic nou sub soare’’ – Vorbă veche, foarte veche, care a avut mare succes la vremea ei. Ea ne-a rămas din cartea Eclesiastul (I, 10), atribuită regelui Solomon (1082-975 î.e.n.). Firește că astăzi, în epoca energiei atomice, a laserului și a rachetelor cosmice, expresia „nimic nou sub soare” pare anacronică. De altfel, întregul context: „ce-a fost o să mai fie, ce-o să fie a mai fost. Nimic nou sub soare” se referă la nemișcare, la stagnare, la o repetare stereotipă a fenomenelor. Cu alte cuvinte, tot ce se săvârșește pe lume s-a mai întâmplat cândva și se va mai întâmpla după un timp. Origen, unii teologi și filosofi au interpretat acest „nimic nou sub soare” ca fiind tot ceea ce este etern omenesc repetându-se într-un circuit nesfârșit, ca de pildă: nașterea, dragostea, moartea. Religia reîncarnării sufletelor sau metempsihoza este  una dintre concepțiile care se înscriu în acest curent ideatic, dar care este contrar  adevărurilor de credință ortodoxe și chiar cunoașterii științifice.

     Totuși, cum este cu putință ceva nou?- în universul constantelor existențiale, a repetabilității  inexorabile a legilor firi, ale istoriei. Noul, în calitatea sa existențială absolută există: Întruparea Mântuitorului, moartea și Învierea sa, realități unice, irepetabile în istoria  lumii și a mântuirii  și care se constituie  ca premisă  pentru progres și devenire în istoria  naturală, a omului și a societății reprezintă  noutatea ontologică fundamentală, ce infirmă vechile cuvinte  tragice  pe care le spunea  Eclesiastul.  

      Există cel puţindouă forme de a înţelege istoria. Prima dintre acestea are în vedere diacronia faptelor care se petrec într-un anumit interval temporar cu un om, cu un popor sau însăşi cultura şi civilizaţia. Cealaltă modalitate este mai profundă şi are ca obiect sensurile, semnificaţiile, pe care faptele istorice le relevă şi care se constituie într-un prezent continuu ce poate fi invocat pentru starea actuală a unui om, a unei naţiuni sau a unei civilizaţii. Progresul în istorie este foarte bine definit de marele filozof  Hegel prin invocarea idealului valoric suprem care ar trebui să se regăsească atât în istoria omului, ca fiinţă individuală, în istoria unei colectivităţi cât şi în istoria culturii, respectiv libertatea. În acest sens gânditorul de la Jena spunea că istoria, privită prin sensurile şi semnificaţiile culturale şi cu raportare la conştiinţa de sine a omului sau spiritul unei colectivităţi, nu este altceva decât „progresul în conştiinţa libertăţii”.

      Dialectica progresului și a regresului, noul în istorie dar și stagnarea caractertizează  evoluția omului, a societății, culturii și civilizației.

       În expunerea noastră  vom dezvolta pe larg această temă. 

Citeste mai mult

       Cunoașterea sensibilă și rațională este facultatea rațiunii prin care aceasta se manifestă și se susține. Definiția tradițională a cunoașterii raționale constă în a fi discurs logic, argumentativ, formal, complet, adevărat și întemeiat. Idealurile cunoașterii sunt certitudinea, întemeierea și obiectivitatea. Toate acestea au dus la formarea conceptului de cunoaștere obiectivă. Urmarea a fost trasarea unor granițe rigide în jurul domeniului cunoașterii, fapt care a scos în afara acestui domeniu alte forme de raportare a omului la lumea sensibilă și inteligibilă, la transcendent și imanent. Susținătorii modernismului, al secularizării și ateismului exclud cunoașterea prin credință. Concepțiile filosofice și chiar teologice în special din epoca iluminismului cu reverberații marcante și în modernism, respectiv postmodernism consideră că facultățile de cunoaștere ale omului se reduc la cunoașterea sensibilă și cea rațională, singurele prin care acesta cunoaște nu numai lumea, se cunoaște pe sine și pe Dumnezeu. În acest caz Dumnezeu nu este decât o idee, o simplă posibilitate dedusă rațional.

           Totuși, nici una dintre concepțiile raționaliste ale existenței lui Dumnezeu, cum ar fi: argumentul ontologic, cosmologic și teologic, nu au putut îndeplini condițiile cunoașterii raționale: certitudinea, întemeierea și obiectivitatea. Kant a demonstrat că numai prin sensibilitate și rațiune omul nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu și cu atât mai puțin să își întemeieze credința în Dumnezeu.

           Cunoașterea prin credință nu contrazice cunoașterea rațională și sensibilă, ci le integrează. La temeiurile cunoașterii raționale se adaugă și convingerea, evidența, ce nu rezultă din simpla utilizare a rațiunii, ci sunt revelate. Cel ce crede în Dumnezeu nu susține doar anumite adevăruri, ci are o atitudine de încredere, angajare și așteptare față de Dumnezeu. Omul credincios este existențial vorbind, în-credințat, mai presus de evidența rațională.

     În decursul evoluției concepțiilor ontologice și cognitive despre transcendent și Dumnezeu, putem identifica două modalități și paradigme de a înțelege credința bazate pe două afirmații:

-          Cred că Dumnezeu există, afirmație care prin ea însăși este raționalistă.

   Refractară față de orice convingere revelată mai presus de rațiune, constituie temeiul la: diversitatea credințelor, a curentelor, sectelor religioase de a lungul timpului și în prezent; la panteism; la deism; la un raționalism care ajunge inevitabil la antinomii insurmontabile.

-          Cred în Dumnezeu. Este răspunsul adevărat, mai presus de orice formă de cunoaștere rațională, revelat, primit și mărturisit de toți drept credincioșii la întrebările Mântuitorului: ‘’Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Mă iubești tu pe Mine?’’.

   Această raportare existențială și cognitivă la Dumnezeu duce la evidența existenței lui Dumnezeu întreit în Persoane și unic în Ființă, creator al Universului, al omului și pe care omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu poate să-L cunoască, în Biserică, prin Sfintele Taine, prin rugăciune, dar și prin facultățile rațiunii, ale sensibilității și intuiției. Sfinții Părinți vorbesc despre simțirea rațională și vederea duhovnicească pe care omul le poate dobândi prin credință și lucrarea Duhului Sfânt.

           În expunerea noastră vom dezvolta aceste aspecte.

Citeste mai mult