Părintele Sofian a fost, întâi de toate, un monah desăvârşit. Toată viaţa a trăit în smerenie şi ascultare. Am cunoscut îndeaproape duhul lui de supunere faţă de ierarhul său. A fost milostiv, toată agoniseala o împărţea săracilor care îl aşteptau zilnic în curtea Mănăstirii Antim. A fost un monah nevoitor şi rugător. Cunoaştem experienţele sale din perioada Rugului aprins. Nu a mărturisit niciodată că ar fi avut darul rugăciunii neîncetate, dar sunt indicii că avea rugăciunea: La rugăciune, eu nu ţin seamă de bătăile inimii, de o sincronizare a lor, ci sunt atent la cuvintele rugăciunii, ca fiecare cuvânt din rugăciune să cadă pe locul inimii. Dar dacă de un an şi ceva vă rugaţi aşa şi aveţi bucurii duhovniceşti, rugaţi-vă în continuare cum v-aţi rugat până acum. Vă socotesc fericit dacă puteţi avea două-trei ore pe zi pentru sfânta rugăciune, scria unui monah. "Din această ştiinţă şi lucrare a rugăciunii neîncetate s-a hrănit iscusinţa sa de duhovnic, revărsată asupra fiilor săi sufleteşti în intimitatea spovedaniei, sau de la amvon, sau prin poveţele ziditoare de suflet", observa academician Virgil Cândea, unul dintre fiii săi duhovniceşti.
A iubit Sfântul Altar şi Dumnezeiasca Liturghie. Chipul părintelui Sofian slujind Dumnezeiasca Liturghie, glasul său blând, firesc rugător, cu simţul muzicii bisericeşti, mângâie încă amintirea celor care l-au cunoscut.
Harta site