Admirabila tacere

Alexandru Mironescu n-a fost un dizident, ci unul din marii Rezistenţi intelectuali români care au traversat cu capul sus o întreagă epocă de rătăcire ideologică, morală şi politică. În acest sens, Jurnalul său este mărturia unei lupte zilnice de a nu se lăsa zdrobit şi devorat de ambiţia dramatică şi dezgustătoare a cotidianului socialist românesc. Al. Mironescu gândea că demnitatea umană constă înainte de toate în a rămâne fidel principiilor şi viziunii la care suntem capabili să aderăm. Jurnalul consemnează tocmai acest efort de zi cu zi de a nu se desprinde, de exemplu, de chipul lui Hristos căruia autorul îi afirmă o fidelitate de nezdruncinat, fiind totodată conştient că o asemenea atitudine, pe deplin asumată, poate perturba o viaţă de familie, numeroşi prieteni şi chiar societatea în căutare de repere în care a trăit.
Pare-se, icoana Rugului Aprins agăţată între două camere, cântă! L-am crezut pe cuvânt şi cred că Alexandru Mironescu a scris poeme şi a ţinut Jurnal percepându-i sunetele. Poemele filocalice ca şi Jurnalul său nu sunt texte literare. Sunt mai întâi şi întâi mărturia unui creştin care aude şi care se afirmă într-o solidaritate totală cu icoana rugăciunilor sale.

Andrei Paleolog

„Personalitate emblematică a mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (București), Alexandru Mironescu (1903-1973) nu a consimțit să colaboreze în niciun fel cu regimul comunist din România. A ales tăcerea, chiar dacă lucra intens – atât cât i s-a permis, căci între anii 1958 și 1963 a fost în închisoare –, ducea viața unui intelectual de înaltă ținută. Studiile sale universitare într-ale științelor exacte, doctoratul în filozofie luat la București (1926), alt doctorat „ès Sciences physiques” dobândit la Universitatea Sorbona (1929) aveau să-i asigure la revenirea în țară perspectiva unei cariere științifice și academice. Fiind un intelectual cu deschidere enciclopedică, cum mai erau câteva personalități în plină forță ale interbelicului românesc – Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu –, cu care a fost prieten, Alexandru Mironescu a mai scris până la finalul vieții pământești: proză, teatru, poezie, eseuri filosofice, a fost angajat activ în publicistică (până la instalarea comunismului). În anul 1935 publică un prim roman, Oamenii nimănui, recomandat în calde cuvinte de Panait Istrati.”

Marius Vasileanu