Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

0
Back To Top
Subcategorii
Biblia sau Sfânta Scriptură Sfânta Tradiţie Ascetica şi mistica ortodoxă Liturgică şi pastorală Biserica şi lumea Apologetică. Erezii. Religii Dicţionare. Cugetări. Simboluri ACASĂ. Grădina. TIMPUL LIBER Cărți și jocuri pentru COPII ISTORIE-Politică-Sociologie AFACERI. Dezvoltare personală.Drept EDUCAȚIE. Cultură. Ştiinţă. Artă Idei de CADOURI Diverse
Descarca oferte:
Oferta completă PDF | XLS
Ed.Agaton (-0%) PDF

BNR:1 EUR=4.7556 LEI   1 USD=4.2732 LEI



Cod HTML




 

Cuprins si Rasfoire
Autor: Pr. Dr. Vasile Gafton
Binecuvantare: ÎPS Laurențiu Streza - Mitropolitul Ardealului
Editura Andreiana Sibiu
Categorie: Liturgică. Sfintele Taine. Cărți de cult (D1)
2014
150 pagini
20x11
145 grame
ISBN: 9786068602066
Cod produs: 74565
Epuizata!
PRET: 9 RON



Prezentare Spovedania, proba maturității duhovnicești:


Spovedania ne supune la o probă existențială, și anume, aceea a regasirii noastre și a reafirmării nostre pe drumul spre autenticitate, spre adevăr, spre viață; ne face așa cum ne vrea nu lumea, ci Dumnezeu.

După cum sugerează şi titlul, lucrarea are ca scop să demonstreze cu argumente teologice, dar şi de ordin psihologic, că Spovedania nu este o simplă formalitate, un lucru imperios necesar înainte de primirea Sfintei Euharistii, ci o lucrare, un examen care deschide posibilitatea atingerii unei culmi a existenţei. Curajul de care trebuie să dea dovadă fiecare om în faţa scaunului de spovedanie este firul roşu al acestei lucrări. Acest curaj îndepărtează orice soi de egoism, de răutate interioară şi îi determină pe toţi credincioşii să renunţe la falsităţile existenţei mundane, care de multe ori pătează nu doar existenţa lor, ci şi pe cea a celor din jur, şi să se apropie de Adevăr şi de Viaţă.

Curajul apropierii de părintele duhovnicesc şi de schimbare a vieţii sunt însoţite de cunoaşterea de sine, o altă condiţie „sine qua non“ pentru ca un credincios să atingă maturitatea duhovnicească. Nu în cele din urmă, rolul duhovnicului este esenţial în acest demers spiritual, pentru că „una din sarcinile importante ale pastoraţiei omului de azi este aceea de a ieşi în întâmpinarea căutării de sine a omului, de a-l încuraja în demersul său de a se maturiza duhovniceşte prin cunoaşterea de sine şi de a-l ajuta să îşi dorească să se deschidă spre Dumnezeu“, după cum remarcă şi subliniază Părintele Vasile Gafton într-unul dintre capitolele cărţii.

Fiecare credincios, ca mădular al Sfintei Biserici, Trupul tainic al Domnului, năzuieşte continuu spre ţinta bucuriei sufleteşti, unirea cu Iisus Hristos Domnul prin Sfânta Euharistie, după cuvântul Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In 6, 56).

Pentru realizarea acestui ideal, credincioşii se pregătesc în mod deosebit, curăţindu-şi păcatele prin Taina Sfintei Spovedanii, care a fost numită de sfinţii şi părinţii bisericeşti „al doilea Botez”. 

Altfel spus, spovedania este taina Bisericii prin care se împărtăşeşte credinciosului harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică restabilirea noastră în har. Dar, în acelaşi timp, este şi o „instituţie de pedagogie divină”, în cadrul căreia duhovnicul, printr-o înrâurire personală asupra penitentului, în lumina învăţăturilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi prin mijloace psihologice şi pedagogice, contribuie la îndreptarea acestuia.

În calitate de slujitor (iconom) al tainelor lui Dumnezeu, în cadrul spovedaniei, preotul mijloceşte pogorârea harului iertării păcatelor, iar ca păstor de suflete îşi concentrează toate puterile sale spre îndreptarea celui căzut, oferindu-i mijloacele şi căile necesare ridicării din păcat, spre a deveni practicant al virtuţilor. Rolul său de duhovnic va fi complet, în scaunul spovedaniei, numai dacă va stărui, cu multă atenţie şi responsabilitate, să-l determine pe cel căzut să rupă legătura cu păcatul şi să devină un om virtuos. 

Prima datorie a preotului, în legătură cu această taină, este aceea de a da credincioşilor cuvenitele îndrumări privind pregătirea lor pentru o mărturisire sinceră, completă, din toată inima şi cu multă umilinţă. Preotul duhovnic va învăţa din timp pe credincioşii săi cum trebuie să-şi facă, fiecare în parte, „examenul de conştiinţă”, înainte de a se prezenta la scaunul mărturisirii. 

Conştiinţa, glasul lui Dumnezeu în om, judecătorul nemitarnic, este chemată să se pronunţe asupra valorii morale a faptelor săvârşite. Cel care se pregăteşte pentru Sfânta Spovedanie mai întâi îşi cercetează toate faptele săvârşite de el, aducându-le în faţa conştiinţei, care îi va dezvălui povara care apasă asupra sa şi-l va determina să aleagă calea uşurării – scaunul mărturisirii. Examenul de conştiinţă este un act profund, răscolitor care amplifică în sufletul nostru căinţa, trezind părerea de rău şi dezgustul pentru păcatele săvârşite, hotărârea de a nu mai păcătui şi dorinţa de a ne vindeca. 

Părintele duhovnicesc – inima care poate urca toate mădularele Bisercii la Cer. Trecând puţin, într-un alt registru al acestui material, vom susţine că înainte de săvârşi Sfânta Taină a Spovedaniei, duhovnicul trebuie să se pregătească „cel puţin atât cât se pregăteşte pentru slujba Sfintei Liturghii şi pentru predică” sau chiar mai mult decât atât. Spovedania este Taina dumnezeiască în care lucrează harul divin curăţitor al sufletului, prin mărturisirea păcatelor cu sinceritate şi pocăinţă, în faţa lui Iisus Hristos, prin mijlocirea duhovnicului, lucrare ce întăreşte hotărârea de îndreptare şi deschide omului calea mântuirii. După Sfântul Ioan Damaschin: „Pocăinţa este întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu”.

Cunoaştem cu toţii adevărul că Taina Mărturisirii a instituit-o Mântuitorul nostru după Învierea Sa din morţi, când a dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, suflând asupra lor, ca act văzut şi zicându-le: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), căci pentru a ne putea apropia de Pomul Vieţii, de Sfânta Euharistie, nu putem rămâne „goi”, precum Adam cel ce păcătuise, ci trebuie să ne îmbrăcăm în haina curată a harului pe care Dumnezeu îl revarsă în Biserica Sa. Fiecare credincios redobândeşte haina curată a Sfântului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii, numită de Sfinţii Părinţi „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”.

Aşadar, „duhovnicia este o lucrare de mare importanţă în misiunea pastorală a Bisericii, o lucrare a Duhului Sfânt de purificare şi întărire sufletească şi o adevărată artă de conducere pe calea mântuirii, realizată prin persoane de vocaţie, anume instituite.

De aceea, ea poate fi considerată ca o adevărată „instituţie”, atât prin valoarea şi importanţa sa, cât şi prin permanenta ei necesitate.

Ca atare, „pentru Sfinţii Părinţi, duhovnicul este „omul duhului”, căruia i s-a încredinţat „toată puterea cerească”, este omul „ce nu mai vieţuieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu şi te face fiu al lui Dumnezeu şi a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”.

Printre altele şi, dincolo de „paternitatea sa spirituală” ce are două sensuri: - acela de „părinte” şi acela de „bătrân – avvă”, care avea ucenici, responsabilităţile părintelui duhovnicesc sunt: acceptarea şi asumarea delicatei meniri de părinte spiritual, rugăciunea continuă pentru fiii săi duhovniceşti, iubirea dezinteresată a acestora şi purtarea sarcinilor acestora, în duhul iubirii lui Iisus Hristos.

În altă ordine de idei, „lucrarea sacramentală care se săvârşeşte în Biserică are şi latura sa tămăduitoare. Lucrarea preotului duhovnic se completează şi cu cea de mijlocitor în tămăduirea sufletească, putând fi numit cu un tehnic modern: „psihoterapeut”.

Termenul acesta este pus în ghilimele pentru a nu reduce sau limita lucrarea duhovnicească, care este „sinergie”. Părintele duhovnicesc „îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzeşte de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare”.

Deci, „viaţa duhovnicească pentru toţi creştinii, clerici şi mireni este hotărâtor influenţată de legătura lor cu duhovnicul. În situaţia actuală a Bisericii şi pentru folosul credincioşilor, părintele paroh poate şi trebuie să fie un bun duhovnic” (p. 13 din cartea Sf. Ier. Nectarie de Eghina).

În acest fel, „valoarea şi rolul Tainei Spovedaniei în Biserica Ortodoxă se află în strânsă legătură cu importanţa Sfintelor Taine în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, cu caracterul hristologic şi eclesiologic al acestora, precum şi cu „viaţa în Iisus Hristos” realizată prin Sfintele Taine, fiindcă Sfintele Taine reprezintă „poarta” şi „calea” prin care viaţa lui Dumnezeu lucrează în creaţie, o izbăveşte de păcat şi de moarte, o face vie şi o sfinţeşte. Cincizecimea care a avut loc odinioară se împlineşte mereu în sânul Bisericii, în Sfintele Taine, prin mijlocirea ierarhiei sfinţitoare” – potrivit afirmaţiilor spicuite din această carte, la pagina 13.

„Prin Sfintele Taine, după Sfântul Nicolae Cabasila, trecem prin toate câte a trecut Iisus Hristos, repetând sacramental drumul firii umane asumate de Iisus Hristos spre unirea deplină cu firea dumnezeiască”. Sfintele Taine aparţin Bisericii ca acte ale Capului ei, Iisus Hristos. „Aceasta înseamnă că pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de eclesiologice sunt Tainele” (p. 14). Viaţa duhovnicească este „viaţă în Hristos” şi se realizează prin conştientizarea tot mai deplină a vieţii sacramentale. Prin harul mântuitor pe care îl împărtăşesc Sfintele Taine, ele ne nasc şi ne întăresc în viaţa cea nouă în Iisus Hristos, unindu-ne tot mai desăvârşit cu El.

Prin Sfintele Taine devenim fii ai trupului bisericesc, cu posibilitatea şi şansa urcării noastre la Cer, ca fii ai împărăţiei.

Mai precizăm faptul că Sfânta Taină a Spovedaniei în Biserica Ortodoxă poate fi prezentată din perspectivă dogmatică, scripturistică, precum şi în lumina hotărârilor sinoadelor ecumenice şi locale.

Necesitatea acestei Sfinte Taine se impune datorită universalităţii păcatului (cf. Iac. 3,2), iar instituirea ei s-a făcut de Mântuitorul Iisus Hristos după învierea Sa din morţi (Ioan 20, 22-23). Remarcăm faptul că în limbajul teologic ea apare sub mai multe denumiri – Pocăinţă, Mărturisire, Spovedanie, Căinţă – fiecare dintre ele punând în lumină unul sau altul dintre aspectele specifice ei.

Mai reţinem că puterea de a ierta păcatele a dat-o Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor acestora printr-un act cât se poate de probatoriu şi de obiectiv.

Ca urmaş al Sfinţilor Apostoli, episcopul are puterea şi dreptul de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Această putere el  transmite şi preoţilor care, prin hirotonie primesc în chip virtual puterea dezlegării păcatelor, dar dreptul de a o exercita în practică se acordă prin hirotesia întru duhovnic.

Prin urmare, Sfânta Taină a Spovedaniei are o profundă fundamentare biblică şi patristică. Învăţătura despre această Sfântă Taină este întărită şi de hotărârile dogmatice şi canonice ale Sinoadelor ecumenice şi locale, precum şi de canoanele Sfinţilor Părinţi.

Această Sfântă Taină în Biserica Ortodoxă (conform afirmaţiilor autorului), are o deosebită semnificaţie liturgică şi pastorală, constituind pentru preotul slujitor şi duhovnic cel mai important mijloc de pastoraţie individuală sau personală, deci duhovnicul (adică părintele duhovnicesc) în scaunul mărturisirii este un fel de judecător, dar „nu ca să rostească sentinţe, ci ca să aprecieze cu iubire pentru penitent (care este fiul duhovnicesc) şi cu pricepere de medic sufletesc mijloacele potrivite pentru vindecarea lui” (p. 45).

Pentru credinciosul de astăzi, contemporan, spovedania este o necesitate spirituală foarte evidentă. Ca persoană, omul nu este o fiinţă singuratică, ci este întotdeauna în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, şi prin aceasta cu societatea, cu creaţia întreagă. Ontologic vorbind, omul este într-adevăr legat de Creator şi de creatura Sa, chiar dacă nu are conştiinţa şi cunoştinţa acestei relaţii. Înzestrat de Creator cu aspiraţia spre comuniune, omul simte nevoia să comunice şi altuia viaţa sa interioară. A dialoga cu altul despre lucruri exterioare, nu-l mulţumeşte, ci simte dorinţa de a-şi comunica gândurile, sentimentele, înclinaţiile sau neputinţele sale interioare.

Acest fapt implică şi un efort deosebit atunci când prin spovedanie se înţelege nu destăinuirea a ceea ce este bun în fiinţa sa, ci dimpotrivă, descoperirea a ceea ce este negativ, a ceea ce constituie piedică, deficienţă, neputinţă sau izvor al unor fapte şi gânduri rele” – potrivit afirmaţiilor făcute de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care aminteşte şi de faptul că: „două sunt ispitele care îl opresc pe creştin de la spovedanie. Este vorba de ruşinea şi teama că păcatele şi slăbiciunile dezvăluite vor fi folosite ca motive de dispreţ sau ca arme împotriva lui, de către cel care le ascultă.

Sfinţii Părinţi, foarte buni cunoscători ai luptelor duhovniceşti ne previn spunându-ne că diavolul ne dă curaj şi ia ruşinea de la noi atunci când săvârşim păcatul, şi aduce asupra noastră ruşine şi teamă, când dorim să ne spovedim. Cunoscând această perfidă strategie a celui rău, trebuie să alergăm cât mai repede la duhovnicul nostru ca să ne mărturisim. Numai procedând aşa vom putea învinge ruşinea şi teama şi vom progresa în viaţa duhovnicească”.

Responsabilitatea părintelui duhovnic (potrivit afirmaţiilor făcute de către Sfântul Ioan Gură de Aur în „Tratatul său despre Preoţie”), are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”. Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici.

Aşadar este nevoie de convingere, nu de constrângere. Trebuie păstrat şi echilibrul între acrivie şi iconomie în funcţie de situaţia şi de starea sufletească a credinciosului respectiv cu toate predispoziţiile ei. Şi aici, autorul acestei însemnate lucrări, face comparaţia cu recuperarea „oii pierdute”: omul rătăcit este mult mai mult greu de adus înapoi fără forţă, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20).

Dacă vom pune faţă în faţă primele dintre faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, şi anume: a sătura pe cel flămând, respectiv a îndrepta pe cel ce greşeşte, vedem de îndată superioritatea milosteniei sufleteşti (cap.10). - Dr. Stelian Gomboș

Cuprins si Rasfoire
Cele mai noi produse din aceeasi categorie
mobilpay visa si mastercard visa mastercard PayPal Logo

www.agaton.ro