Metafizica Energiilor Divine si Schisma Bisericii

În această călătorie în istoria filosofiei și a teologiei creștine, David Bradshaw (Universitatea din Kentucky, Catedra de Filosofie) demonstrează că unul dintre motivele principale ale Marii Schisme (1054) a fost înțelegerea greșită de către apuseni a conceptului aristotelic de energeia („lucrare, act, energie”). Creștinismul răsăritean a folosit limbajul filosofiei grecești antice pentru a propovădui că Dumnezeu este personal și că omul poate participa la viața divină fără a-și pierde identitatea – două adevăruri întru totul necunoscute lumii păgâne. Apusul însă a închis teologia Revelației într-o temniță conceptuală.

Prin limitarea lui Dumnezeu la „ființa în sine” (conform filosofiei neoplatonice, dar contrar tradiției apostolice), creștinismul apusean a dezvoltat o teologie sistematică lipsită de autenticitate, fundamentată pe un idol conceptual, nu pe Dumnezeul nehotărnicit și personal al Revelației Noului Testament. Teologia lui Augustin nu a îngăduit realizarea unei distincții între ceea ce este Dumnezeu în sine și ceea ce este El în actul de deschidere față de creație.

Pe de altă parte, Toma din Aquino nu a reușit să îndrepte erorile lui Augustin, însă Sfântul Grigorie Palama a formulat teologia energiilor divine în cadrul teologiei trinitare patristice, asigurând astfel coerența
teologiei Bizanțului cu cea a Părinților capadocieni, cu învățătura Părinților Apostolici și, implicit, cu revelația Noului Testament. În cele din urmă, autorul afirmă posibilitatea ca teologia și gândirea intelectualistă occidentală să fi creat terenul fertil pentru Iluminism și roadele sale malefice: marele ideologii ale secolului XX și genocidele cauzate de acestea.