„Istoria educaţiei în Antichitate nu poate lăsa indiferentă cultura noastră modernă: ea evocă originile directe ale propriei noastre tradiţii pedagogice. Noi suntem greco-latini: esenţialul civilizaţiei noastre a izvorât în întregime din civilizaţia lor; este un adevăr care se verifică prin excelenţă în sistemul nostru educativ. (...) Istoria pe care o vom evoca se întinde pe durata a cincisprezece secole – în linii mari, să spunem între anii 1000 î.Hr. şi 500 d.Hr., lăsând loc unei evoluţii cu faze complexe. Cu toate acestea, subiectul este mai degrabă unul singur şi e mai bine definit decât s‑ar crede a priori: lumea antică mediteraneeană a cunoscut o educaţie clasică, un sistem educativ coerent şi determinat.”
Henri-Irénée Marrou
„Istoria educaţiei în Antichitate prilejuieşte cunoaşterea felului în care, demult şi acum, oamenii se fac Oameni: prin educaţie, adică prin însoţire şi creştere (cum spune cuvântul
împrumutat, prin intermediar francez, din latina clasică). Nesocotit de unii, demult – cum o arată Henri‑Irénée Marrou – şi acum – o vedem lesne în jur –, educatorul, magistrul, este eroul acestui parcurs. Îngrijitorii cărţii pe care o ţineţi în mâini îşi amintesc cu bucurie şi recunoștință că, pentru o vreme, doamna Stella Petecel, traducătoarea lucrării, le‑a fost amândurora educator şi magistru.
Intervenţiile editorilor prezentei versiuni sunt puţine şi discrete, respectând, în spiritul ei, dorinţa traducătoarei, clasicistă de anvergură, de a fi cu acribie fidelă textului francez şi de a păstra numele şi toponimele într‑o formă cât mai apropiată de cea existentă în limbile din care ele provin.”
Simona Nicolae
Bogdan Tătaru-Cazaban
„Cât despre şcoala în sine, o găsim desemnată când cu numele de palestră, când cu cel de gymnasion. Cele două cuvinte nu erau, desigur, sinonime, dar uzul elenistic le amestecă diversele accepţiuni în mod atât de inextricabil, încât erudiţia modernă renunţă să clarifice distincţia (să ne amintim de dificultăţi analoage, întâlnite în legătură cu titlurile de cosmetes, gymnasiarchos etc.; nu există o limbă greacă elenistică: cuvintele îşi schimbă sensul după timp şi loc). Este opusă uneori palestra, ca şcoală pentru copii, gymnasion-ului, unde se exersează efebii şi adulţii; sau chiar palestra, ca şcoală privată, gymnasion-ului ca instituţie municipală.”
„Dar favoarea excepţională de care s-a bucurat retorica în şcoala antică poate şi trebuie să-și găsească o justificare mai directă: voi readuce în mintea cititorului învăţământul lui Isocrates şi remarcabila sa doctrină a Cuvântului. A învăţa să vorbeşti bine însemna în acelaşi timp a învăţa să gândeşti bine şi chiar să trăieşti bine. Elocinţa poseda, în ochii anticilor, o valoare specific umană, care transgresa aplicaţiile practice pe care circumstanţele istorice i le puteau permite: ea transmitea ceea ce făcea ca omul să fie cu adevărat om, întregul patrimoniu cultural care distingea omul civilizat de barbar; de la Diodor din Sicilia până la Libanios, ideea este pretutindeni subiacentă.”
„Politica astfel inaugurată la Roma de către Vespasian a fost reluată la Atena de Marcus Aurelius, care a dotat în paralel, din fondurile imperiale, o catedră de retorică şi patru de filosofie, având în vedere câte una pentru fiecare dintre cele patru mari şcoli (platonică, aristotelică, epicureică şi stoică). Alegerea primilor titulari i-a fost încredinţată lui Herodes Atticus, unul dintre foştii preceptori ai împăratului, iar cea a succesorilor acestora, unui comitet de notabilităţi. Filosofii primeau anual 60.000 de sesterţi, retorul ‒ 40.000: prin urmare, această catedră era mult mai puţin apreciată decât cea de la Roma, iar Philagros, de exemplu, o va schimba cu aceea...”
Lasă-ne adresa ta de e-mail și te anunțăm când revine pe stoc.
Harta site
www.agaton.ro
Revista ortodoxă
