Un atlas al coruptiei. România – 20 de ani de hotie

„Aș fi fericit ca cititorul care va parcurge această carte să o închidă cu inima bătându-i de indignare și cu un «așa nu se mai poate».“ — ȘTEFAN LIICEANU

Suntem în fața unui eveniment editorial. În cei 20 de ani de la înființare, Direcția Națională Anticorupție a produs anual rapoarte detaliate. Doar că aceste rapoarte, în lipsa unui efort analitic laborios și a unei sinteze pe măsură, rămân o masă amorfă de cifre, din care nu rezultă nimic limpede.

Paginile acestei cărți ne pun pentru prima oară în fața unei sinteze la zi a cercetărilor pe plan internațional legate de corupție – modele, concepte, teorii, experimente, o vastă bibliografie. Ceea ce rezultă este o conceptualizare acreditată științific a corupției.

Sunt depășite definitiv atât indignarea facilă la adresa răului care ne macină țara, cât și respingerea, la fel de facilă, a gravității corupției autohtone cu argumente de genul „în toate țările există corupție“. Da, există peste tot, dar în țările civilizate corupția a devenit un fenomen marginal, în timp ce la noi, conform standardelor universale expuse în carte, corupția e „pandemică“ și ne vlăguiește țara.

Combinând seriozitatea demersului cu stilul narativ și scene neverosimile, dar cât se poate de reale (fiecare pagină se citește pe nerăsuflate), cartea oferă o imagine fotografică a corupției din România.

O carte pentru toți românii doritori să înțeleagă în ce fel de țară trăiesc și cum o pot schimba în mod real. Pentru jurnaliști, pentru activiștii civici, pentru politicienii încă onești sau pentru viitorul președinte al României, ea este o mină de aur. 

Valoarea maximă a pierderilor din corupție, inclusiv costul economic de oportunitate (tot ce a pierdut România ratând oportunitățile favorabile), este de 15% din PIB, adică nu mai puțin de 45 de miliarde de euro pe an.

Acesta este costul în absența căruia România ar fi fost la fel de dezvoltată ca cele mai avansate țări din Vestul Europei. Dacă nu am mai fi sărăciți de corupție și evaziune fiscală, s-ar putea înfăptui ceea ce mulți ar considera a fi „miracole“.

În țările civilizate, oamenii – în calitatea lor de cetățeni – nu se lasă călcați în picioare și abuzați de o clasă politică și de instituții publice corupte și nu uită că aceia care au fost aleși să le reprezinte interesele au de dat socoteală clipă de clipă poporului care i-a ales. Gradul de democrație al unui popor este direct proporțional cu gradul de prevenție și control al corupției.