Vizibilul si revelatul. Teologie, metafizica si fenomenologie

Traducere: Maria-Cornelia Ică jr 
 
Revelaţia lui Hristos se dă ca un eveniment care, în istorie şi în prezent, apare cu drept deplin şi chiar ca un fenomen prin excelenţă. Într-atât încât în lumina acestei vizibilităţi nu numai „Dumnezeu [Însuşi] S-a revelat” (Romani 1, 19), ci şi orice lucru devine vizibil ca niciodată altfel. Revelaţia revelează orice fenomen lui însuşi potrivit principiului adeseori repetat că „nu este nimic ascuns care sa nu se arate” (Luca 8, 17). Acest enunţ al Revelaţiei răsună ca şi cum s-ar sugera o fenomenologie a revelatului. Diferenţa între cele două grafii (majusculă şi minusculă) marchează aici exact dificultatea: atunci când „lumina se arată în întuneric” (Ioan 1, 5), despre ce lumină este vorba? N-ar trebui oare să admitem decât una singură care ar face vizibile toate lucrurile, oricât de diferite apar? 
În schimb, pentru a deveni ceea ce pretinde să fie, fenomenologia trebuie să lărgească cât mai mult punerea în scenă a tot ceea ce poate să apară, prin urmare mai cu seamă a ceea ce la prima vedre şi cel mai des nu apare încă. Dar spontan şi urmându-şi linia celei mai mari pante, ea nu încetează să se replieze pe ceea ce îi apare cel mai uşor şi mai rapid — obiectele pe care le putem constitui şi, în cel mai bun caz, fiinţările care sunt. Totuşi nu lipsesc fenomenele care, nici obiect, nici fiinţare, nu încetează să-şi revendice fiinţarea şi reuşesc să o realizeze fără autorizaţia filozofiei. Între aceste fenomene pe care le numim saturate n-ar trebui oare să numărăm şi fenomenele de revelaţie, care singure corespund în mod formal cu ceea ce pretinde să realizeze Revelaţia?