Imagini ale sinelui in Antichitatea tarzie

Patru studii consacrate unor texte din Antichitatea târzie încearcă să răspundă la o întrebare recurentă: de ce particularul nu se închide în identitatea cu sine, ci, dimpotrivă, ne permite să gândim unitatea cu universalul în fiecare fiinţă vie? Mai mult, cum ne permite să gândim această unitate fără a ne pierde în ea, păstrându‑ne în acelaşi timp singularitatea şi arătându‑ne astfel celorlalţi, unici, dar recognoscibili? Cum de individul poate sesiza în sine relaţia sa intimă cu specia căreia îi aparţine? Altfel spus, cum ştie un om că este om şi cum îi permite această relaţie intimă să gândească universalul şi, de asemenea, să surprindă universalul în sine? Răspunsul este că această relaţie intimă are loc prin medierea propriei imagini, a unei imagini a sinelui care permite omului deopotrivă să se reprezinte şi să se prezinte, situându‑se faţă de el însuşi la distanţa necesară pentru ca expresia identităţii sale să apară de la sine.

„Aceste patru studii au fost concepute separat. Toate se înscriu într‑o reflecţie dezvoltată de‑a lungul mai multor ani în jurul întrebărilor despre identitate, despre ceea ce este propriu, despre imaginea pe care ne‑o facem despre noi înşine, plecând de la trup, de la anumite aspecte vizibile ale acestuia şi de la anumite acţiuni ale lui reflectând opţiunile din viaţa sa, precum şi imaginea despre sine destinată altora (ceea ce se numeşte în mod obişnuit «portret», iar în acest caz, «autoportret»). Printr-un cuvânt, conștiință (conscientia), care a fost inventat tocmai în epoca studiată, se exprima nevoia de a înțelege și de a reflecta (în sensul propriu: a face vizibil pentru sine și pentru ceilalți) ceea ce ține deopotrivă de singular și de imuabil în mișcarea devenirii perpetue, inerente ființei vii.”

„Pe scurt, oglinda este instrumentul esenţial al armoniei dintre interior şi exterior şi deci al echilibrului perfect ce trebuie găsit între ceea ce se vede, pe de o parte, precum fizionomia, şi, pe de altă parte, cauzele, precum gândurile, afectele şi pasiunile, care sunt vizibile doar prin efectele lor. Trebuie să cunoaştem însă structura fiinţei şi să ştim să distingem între vizualitatea circumstanţială şi vizibilitatea de principiu, între ceea ce este accidental şi trecător în timp, precum trăsăturile unui chip, şi caracterul esenţial, accesibil indirect, prin reflecţie interpusă.”

„Să rezumăm: omul, în cele două cazuri extreme de definiţie şi de punere în imagine, Alcibiade pentru Socrate sau Iulian pentru pictorul de portrete oficiale, este ceea ce fiinţa lasă să se vadă, întrucât stă în faţa noastră: trupul unui om, al unui apropiat, al unei fiinţe vii, oricare ar fi aceasta, aici de faţă? Este el, omul, ceea ce putem vedea numai atunci cand noi înşine împopoţonăm fiinţa cu atribute menite să‑i exprime identitatea sub un rol de circumstanţă? Sau când îl înfăţişăm ca pe o fiinţă alcătuită din carne, oase, nervi, pentru a‑i semnifica specia, semnâlandu‑i, poate, şi câteva trăsături specifice? Trebuie deci să reducem imaginea la trup, la suportul natural al fiinţei?”